Părintele Varahil era frate la Schitul Durău în 1934, când Nicolae Tonitza venise să pună la punct ultimele detalii în vederea începerii pictării bisericii. Vieţuia în obşte de la 11 ani. Plecase din satul lui, de la Neagra Şarului, lângă Vatra Dornei, unde nu-şi mai găsea rostul. Era orfan de la 3 ani de ambii părinţi. Trăia parcă dintotdeauna în sihăstrie. Ajunsese repede vrednic vieţuitor, făptuitor de har al tuturor rânduielilor monahiceşti, dar era bântuit, în acelaşi timp, de duhul creaţiunii. Cânta încântător şi era şi un desenator dăruit. Observând înclinaţia sa pentru pictură, stareţul l-a trimis la Mănăstirea Agapia să înveţe taina zugrăvirii icoanelor. Când Tonitza s-a înfăţişat la Durău să discute planul de lucru, să definitiveze toate amănuntele şederii lui şi a echipei sale, stareţul s-a prezentat în dreapta sa cu cel pe care-l socotea expert în materie şi putea să-i dea un sfat potrivit, monahul Varahil. Tonitza, descoperind imediat ce şi-a aruncat ochii pe pereţi că trataţia era aşa-numitul pacioc, un ipsos ucigător al stratului de culoare, a bătut în retragere şi a spus fără ocolişuri că nu începe lucrul, nu pune pensula, deoarece înlăturarea e o treabă de ocnaş, de care n-are de gând să se apuce nici în ruptul capului. Atunci a intervenit tânărul călugăr. S-a angajat fără şovăire, spre uimirea maestrului, pentru că decaparea presupunea un efort sisific, să cureţe suprafeţele şi să le încredinţeze în cel mai scurt timp în bună stare echipei ce urma să picteze în frescă Biserica Durăului.
Gestul, cu totul surprinzător, dar cutezător şi impresionant, l-a convins pe Nicolae Tonitza să accepte realizarea frescei. În cei trei ani, părintele Varahil n-a fost doar ceea ce s-ar putea numi azi, cu un termen rece, intendent sau diriginte de şantier. A devenit repede o parte a întregului, un participant la „clacă”, cum o numea meşterul Tonitza. Nu numai a trudit ca un rob la desprinderea paciocului, dar a pus şi umărul la pregătirea fierturii de ceară de albină, ce se turna pe pereţii acoperiţi cu desene mari, potrivit tehnicii encaustice, rar folosită în vremea aceea, foarte răspândită în Evul Mediu, mai ales în Italia. Varahil era, totodată, ocrotitorul şi prietenul pictorilor din echipă, pe care stareţul îi cam agasa cu lipsa lui de grijă şi căldură, încât fuseseră, cum scria într-o scrisoare Tonitza, gata-gata să-şi ia tălpăşiţa. Nicolae Tonitza a întrezărit în acei ani petrecuţi la Durău talentul de pictor al lui Varahil Moraru. L-a îndemnat şi l-a sprijinit să meargă la Iaşi, ca să urmeze Belle Artele. A stăruit pe lângă mitropolit să fie trimis la şcoală. Şi asta s-a întâmplat până la urmă. Câştigase prietenia ucenicilor lui Tonitza. Părintele Varahil şi-a construit o casă la Valea Viei, în Piatra Neamţ, după ce comuniştii l-au alungat, laolaltă cu ceilalţi călugări, din Schitul Durău, în 1959, prin decretul 410. Atunci s-a aşezat lacăt la poarta Durăului şi au fost demolate multe dintre aşezămintele chinovei din Ceahlău. (Sursa)
